Nimeni nu se poate arăta recunoscător dacă priveşte cu dispreţ situaţiile potrivnice
Nimeni nu se poate arăta recunoscător dacă priveşte cu dispreţ situaţiile potrivnice, care fac mulţimea să o ia razna de spaimă: dacă vrei să-ţi arăţi recunoştinţa, se cuvine să fii gata să pleci în exil, să-ţi verşi sîngele, să îmbrăţişezi sărăcia, adesea chiar să-ţi pătezi propria ta cinste şi să o laşi pradă unor zvonuri nemeritate. Omul recunoscător plăteşte un preţ care nu este mic. Noi, cînd cerem o favoare, o socotim la un preţ foarte mare, iar după ce am primit-o, o privim cu dispreţ. Vrei să ştii ce anume ne face să uităm binefacerile primite?
Poftele pentru cele pe care trebuie să le primim; nu ne gîndim cît de mult am dobîndit, ci cît de mult trebuie să cerem. Ne abat de la calea cea dreaptă bogăţiile, cinstirile, puterea şi ale bunuri pe care le socotim de preţ şi care în schimb valorează foarte puţin.
Nu ştim să preţuim lucruile care trebuie să fie cercetate nu după părerea comună, ci după natură; în acelea nu există nimic măreţ care să ne poată atrage, în afara obişnuinţei de a le admira. Nu sînt apreciate pentru că sînt de dorit, ci sînt dorite pentru că sînt apreciate, iar cînd greşeala unor indivizi a provocat o greşeală comună, atunci aceasta la rîndul său provoacă o greşeală a fiecăruia în parte.
Dar, aşa cum am crezut în acele feluri de bine care mulțimea le doreste, tot aşa trebuie să credem în părerea comună şi aici: nu există nimic mai frumos decît recunoştinţa; toate cetăţile, toate neamurile o strigă sus şi tare: asupra acestui fel de bine chiar şi cei răi sînt de acord.
Vor fi unii care vor lăuda plăcerile şi unii care vor prefera truda; unii care spun că durerea este răul cel mai greu şi unii care, în schimb, nici măcar nu o vor numi un rău; unul va accepta că bogăţia este binele de căpetenie, un altul va spune că ea a fost inventată pentru a duce la pieire omenirea, că omul cel mai bogat este cel căruia soarta nu are ce să-i dea: într-o asemenea diversitate de păreri, toţi afirmă – cum se spune, într-un glas – că se cuvine să fim recunoscători faţă de binefăcătorii noştri.
O mulţime atît de dezbinată va fi în acord asupra acestui unic subiect; numai că noi înapoiem uneori binefacerile ca vătămări, iar principalul motiv al nerecunoştinţei este faptul că nu ne-am putut arăta îndeajuns recunoştinţa. Sminteala omenească a ajuns pînă acolo încît nimic nu este mai primejdios decît să-i dăruieşti unuia mari binefaceri; căci acesta, fiindcă socoteşte că este ruşinos să nu înapoieze favoarea, nu vrea să mai aibă cui să-i înapoieze. Ţine-ţi ce ai primit: nu-l vreau înapoi, nu-l reclam, doresc numai ca gestul meu să nu-mi fie fatal. Nu există ură mai distrugătoare decît cea născută din ruşinea de a fi trădat o binefacere.
Rămîi cu bine.
Seneca
Nimeni nu se poate arăta recunoscător dacă priveşte cu dispreţ situaţiile potrivnice, care fac mulţimea să o ia razna de spaimă: dacă vrei să-ţi arăţi recunoştinţa, se cuvine să fii gata să pleci în exil, să-ţi verşi sîngele, să îmbrăţişezi sărăcia, adesea chiar să-ţi pătezi propria ta cinste şi să o laşi pradă unor zvonuri nemeritate. Omul recunoscător plăteşte un preţ care nu este mic. Noi, cînd cerem o favoare, o socotim la un preţ foarte mare, iar după ce am primit-o, o privim cu dispreţ. Vrei să ştii ce anume ne face să uităm binefacerile primite?
Poftele pentru cele pe care trebuie să le primim; nu ne gîndim cît de mult am dobîndit, ci cît de mult trebuie să cerem. Ne abat de la calea cea dreaptă bogăţiile, cinstirile, puterea şi ale bunuri pe care le socotim de preţ şi care în schimb valorează foarte puţin.
Nu ştim să preţuim lucruile care trebuie să fie cercetate nu după părerea comună, ci după natură; în acelea nu există nimic măreţ care să ne poată atrage, în afara obişnuinţei de a le admira. Nu sînt apreciate pentru că sînt de dorit, ci sînt dorite pentru că sînt apreciate, iar cînd greşeala unor indivizi a provocat o greşeală comună, atunci aceasta la rîndul său provoacă o greşeală a fiecăruia în parte.
Dar, aşa cum am crezut în acele feluri de bine care mulțimea le doreste, tot aşa trebuie să credem în părerea comună şi aici: nu există nimic mai frumos decît recunoştinţa; toate cetăţile, toate neamurile o strigă sus şi tare: asupra acestui fel de bine chiar şi cei răi sînt de acord.
Vor fi unii care vor lăuda plăcerile şi unii care vor prefera truda; unii care spun că durerea este răul cel mai greu şi unii care, în schimb, nici măcar nu o vor numi un rău; unul va accepta că bogăţia este binele de căpetenie, un altul va spune că ea a fost inventată pentru a duce la pieire omenirea, că omul cel mai bogat este cel căruia soarta nu are ce să-i dea: într-o asemenea diversitate de păreri, toţi afirmă – cum se spune, într-un glas – că se cuvine să fim recunoscători faţă de binefăcătorii noştri.
O mulţime atît de dezbinată va fi în acord asupra acestui unic subiect; numai că noi înapoiem uneori binefacerile ca vătămări, iar principalul motiv al nerecunoştinţei este faptul că nu ne-am putut arăta îndeajuns recunoştinţa. Sminteala omenească a ajuns pînă acolo încît nimic nu este mai primejdios decît să-i dăruieşti unuia mari binefaceri; căci acesta, fiindcă socoteşte că este ruşinos să nu înapoieze favoarea, nu vrea să mai aibă cui să-i înapoieze. Ţine-ţi ce ai primit: nu-l vreau înapoi, nu-l reclam, doresc numai ca gestul meu să nu-mi fie fatal. Nu există ură mai distrugătoare decît cea născută din ruşinea de a fi trădat o binefacere.
Poftele pentru cele pe care trebuie să le primim; nu ne gîndim cît de mult am dobîndit, ci cît de mult trebuie să cerem. Ne abat de la calea cea dreaptă bogăţiile, cinstirile, puterea şi ale bunuri pe care le socotim de preţ şi care în schimb valorează foarte puţin.
Nu ştim să preţuim lucruile care trebuie să fie cercetate nu după părerea comună, ci după natură; în acelea nu există nimic măreţ care să ne poată atrage, în afara obişnuinţei de a le admira. Nu sînt apreciate pentru că sînt de dorit, ci sînt dorite pentru că sînt apreciate, iar cînd greşeala unor indivizi a provocat o greşeală comună, atunci aceasta la rîndul său provoacă o greşeală a fiecăruia în parte.
Dar, aşa cum am crezut în acele feluri de bine care mulțimea le doreste, tot aşa trebuie să credem în părerea comună şi aici: nu există nimic mai frumos decît recunoştinţa; toate cetăţile, toate neamurile o strigă sus şi tare: asupra acestui fel de bine chiar şi cei răi sînt de acord.
Vor fi unii care vor lăuda plăcerile şi unii care vor prefera truda; unii care spun că durerea este răul cel mai greu şi unii care, în schimb, nici măcar nu o vor numi un rău; unul va accepta că bogăţia este binele de căpetenie, un altul va spune că ea a fost inventată pentru a duce la pieire omenirea, că omul cel mai bogat este cel căruia soarta nu are ce să-i dea: într-o asemenea diversitate de păreri, toţi afirmă – cum se spune, într-un glas – că se cuvine să fim recunoscători faţă de binefăcătorii noştri.
O mulţime atît de dezbinată va fi în acord asupra acestui unic subiect; numai că noi înapoiem uneori binefacerile ca vătămări, iar principalul motiv al nerecunoştinţei este faptul că nu ne-am putut arăta îndeajuns recunoştinţa. Sminteala omenească a ajuns pînă acolo încît nimic nu este mai primejdios decît să-i dăruieşti unuia mari binefaceri; căci acesta, fiindcă socoteşte că este ruşinos să nu înapoieze favoarea, nu vrea să mai aibă cui să-i înapoieze. Ţine-ţi ce ai primit: nu-l vreau înapoi, nu-l reclam, doresc numai ca gestul meu să nu-mi fie fatal. Nu există ură mai distrugătoare decît cea născută din ruşinea de a fi trădat o binefacere.
Rămîi cu bine.
Seneca
Seneca
Comentarii