Despre Prietenie
Înţeleptul,
chiar dacă îşi este îndeajuns, doreşte să aibă un prieten,
pentru a pune în mişcare prietenia şi a nu lăsa o virtute atît de
însemnată să zacă fără rost; el nu caută, cum spunea Epicur ,
„să aibă cine să-l vegheze dacă e bolnav, să-i vină în ajutor
cînd e încătuşat sau la nevoie”, ci ca să aibă pe cineva pe care
să-l vegheze el însuşi dacă e bolnav, pe care el însuşi să-l
scape din strînsoarea vrăjmaşă atunci dacă este prins. Îşi face o
socoteală proastă cel care îşi are privirea concentrată asupra sa
şi cu acest gînd se îndreaptă către prietenie.
Aşa cum a
început, se va şi sfîrşi. Şi-a dobîndit un prieten care să-l
elibereze într-o zi de chinul strînsorilor: de îndată ce vor
zăngăni lanţurile, prietenul va dispărea.
Aceste prietenii
sînt cele pe care lumea le numeşte „manta de vreme rea”: cel care a
fost ales pentru un folos, va înceta să mai placă atunci cînd nu va
mai fi de folos. În felul acesta, o ceată de prieteni îi înconjoară
pe cei încununaţi de succes; doborîţi, au parte de singurătate:
prietenii se feresc de locurile unde sînt puşi la încercare.
De
aceea există atîtea pilde infame de oameni care şi-au părăsit
prietenul de teamă, care au trădat de teamă. Este, inevitabil, o
armonie între început şi sfîrşit.
Cel care a devenit prieten
pentru că era în avantajul său, va şi înceta să mai fie prieten
cînd este în avantajul său: va accepta un preţ în schimbul
prieteniei dacă acceptă în prietenie ceva în afară de ea însăşi.
Ramîi cu bine.
Seneca.
Comentarii