Despre binefaceri .

Despre binefaceri .

      Între multele rătăciri de tot felul ale celor care trăiesc la întâmplare şi nechibzuit, aș spune, prea bunul meu prieten, că sunt două care aproape nu se pot deosebi, şi anume că nu știm nici să dăruim, nici să primim. Una decurge din cealaltă, încât binefacerile rău plasate aduc rele îndatoriri şi, dacă nu sunt date îndărăt, e prea târziu să ne mai plângem: s-au transformat în pierderi în momentul în care au fost date. Nici nu e de mirare că între păcatele cele mari şi multe ale sufletului, nu este vreunul mai des întâlnit decât nerecunoștința. Faptul acesta, cred eu, se datorează mai multor cauze. Cea dintâi este că nu alegem oamenii care să merite binefacerile noastre. În schimb, cercetăm cu scrupulozitate patrimoniul şi viața unui debitor când ne pregătim să-i deschidem creanțe  iar semințele nu le împrăștiem pe un pământ sleit şi sterp: binefacerile mai degrabă le azvârlim decât le dăm, fără să stăm să cumpănim. Nu mi-ar fi ușor să spun nici ce se acoperă mai mult de rușine: să tăgăduiești o binefacere sau să o revendici. Căci aşa este natura acestui credit, din care numai atât se poate primi cât e dat fără constrângere  iar falimentul este cu totul înjositor tocmai pentru că nu are nevoie de fonduri ca să se achite, ci doar de un gând  cel care știe că este dator a răsplătit binefacerea. Dar, după cum își au partea lor de vină şi cei care sunt recunoscători fără să o mărturisească totuși  o vină avem şi noi. Avem de-a face cu mulți nerecunoscători, pe şi mai mulți încă îi facem noi așa, căci le arătăm cu degetul binele făcut şi ne reclamăm mulțumirile datorate, ba cu asprime, ba cu ușurință şi simțind un regret imediat după ce am făcut un dar, uneori plângându-ne şi gata de șicane pentru un fleac. Stricăm orice sentiment de recunoștință nu doar după ce am împlinit o binefacere, ci chiar în timp ce o facem. 

 Rămâi cu bine. 
 Seneca.