Seneca Lucius Annaeus

Timpul se scurge cu o iuţeală nemăsurată, iar asta înţelegem doar cînd ne uităm îndărăt; cît stăm cu ochii aţintiţi asupra prezentului, el trece nebăgat în seamă, aşa zboară de uşurel în goana-i năvalnică. Întrebi care este motivul? Tot timpul scurs se află într-un singur lor; îl vedem dintr-o privire, stă tot laolaltă; toate cad în acelaşi adînc. Iar în rest nu pot fi intervale lungi în ceva ce în întregul său este scurt. Viaţa noastră este un punct, ba chiar este mai puţin de un punct; natura însă a glumit dîndu-ne părelnicia duratei în spaţiul acestui timp redus la minim: într-o parte ne-a făcut viaţa de nou-născuţi, într-alta copilăria, apoi adolescenţa, declinul adolescenţei înspre bătrîneţe şi bătrîneţea însăşi. Cîte trepte a pus pe o scară atît de scurtă! De aceea mă prinde indignarea cînd îi văd pe cei ce-şi petrec în ocupaţii fără rost cea mai mare parte din timpul acesta, ce este neîndestulător chiar pentru faptele necesare, cumpănite cu toată grija. Nu am vreme pentru prostii: am în mîini ceva de seamă. Ce trebuie să fac? Moartea mă prinde din urmă, viaţa îmi scapă. Învaţă-mă cum să înfrunt această situaţie; fă ca eu să nu fug de moarte, ca viaţa să nu fugă de mine. Încurajează-mă împotriva greutăţilor, împotriva răului ce nu poate fi ocolit; prelungeşte puţinul timp pe care îl am. Învaţă-mă că valoarea vieţii nu ţine de durata ei, ci de felul cum este folosită; că se poate întîmpla, ba chiar se întîmplă adeseori, ca cine a trăit vreme îndelungată să fi trăit puţin. Spune-mi, cînd sînt gata să adorm: „Poţi să nu te mai trezeşti niciodată”; iar cînd m-am trezit: „Poţi să nu mai adormi niciodată”. Spune-mi cînd ies din casă: „Poţi să nu te mai întorci niciodată”; iar cînd mă întorc: „Poţi să nu mai pleci niciodată”. 
Greşeşti de crezi că numai pe mare distanţa care separă viaţa de moarte e foarte mică: este la fel de mică oriunde. Moartea nu se arată pretutindeni că ar fi aproape: dar este pretutindeni aproape. Risipeşte aceste umbre şi îmi vei da mai uşor învăţăturile pentru care sînt pregătit. Natura ne-a făcut maleabili şi ne-a înzestrat cu o raţiune imperfectă, dar în stare să devină perfectă.
Discută cu mine despre justiţie, despre îndurare, despre cumpătare, despre cele două forme de pudoare, atît cea care nu vatămă trupul altcuiva, cît şi cea care ţine de propriul corp. Dacă nu mă duci ocolit pe alte drumuri, voi ajunge mai uşor la ţinta spre care mă îndrept; cum spune acel faimos autor de tragedii: „adevărul se rosteşte cu cuvinte simple”. 

Rămîi cu bine.