JURIDICE.ro » Încălcarea dreptului la imagine a persoanei cercetate şi a dreptului la inviolabilitatea domiciliului protejate de Convenţia europeană a drepturilor omului
- Solicitați un link
- Alte aplicații
JURIDICE.ro » Încălcarea dreptului la imagine a persoanei cercetate şi a dreptului la inviolabilitatea domiciliului protejate de Convenţia europeană a drepturilor omului:
Instalându-se în domiciliul unei persoane mijloace tehnice în vederea supravegherii video, audio sau prin fotografiere consider că sunt grav încălcate prin pătrunderea în domiciliul persoanei fie ea suspectă de pregătirea sau săvârşirea vreunei infracţiuni nu numai dreptul la inviolabilitatea domiciliului, dar şi a dreptului la imagine, ambele ca şi componente ale dreptului la respectarea vieţii private şi de familie protejat de art. 8 din Convenţie.
Astfel, prin publicarea imaginilor cu persoana vizată urmare a supravegherii video nu numai în dosarul de urmărire penală prin planşele foto întocmite, dar chiar şi în mass-media, aşa cum s-a arătat mai sus, se aduce atingere dreptului la imagine a persoanei vizate, dar şi eventual al membrilor familiei sale cu care convieţuieşte sau a altor persoane care o pot vizita sau veni în contact, imagini care, în anumite împrejurări sau situaţii, pentru a fi relevante în cauză, nu pot fi disociate de persoana suspectă sau inculpată.
De precizat că s-a constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului încălcarea Convenţiei atunci când înregistrările de imagini au vizat nu spaţiul privat, ci spaţiul public, apreciindu-se că astfel de înregistrări, deşi sunt necesare pentru apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, ele trebuie să fie făcute în mod ocazional de scurtă durată şi nu permanent sau sistematic.
Astfel, simpla supraveghere în locurile publice a activităţii unei persoane ce se desfăşoară pe o durată scurtă de timp fără ca autorităţile să înregistreze imagini sau să facă fotografii nu constituie prin ea însăşi o ingerinţă în viaţa privată.
În schimb, strângerea sistematică de informaţii privind activitatea unei persoane şi înregistrarea acestora prin intermediul supravegherii prin mijloacele tehnice poate ridica discuţii cu privire la existenţa unei ingerinţe în viaţa privată.
O altă cauză sugestivă sub aspectul celor analizate este cauza Perry contra Marii Britanii.
În această cauză, organele de poliţie confruntate cu lipsa reclamantului (acuzat de săvârşirea mai multor infracţiuni de tâlhărie asupra şoferilor de taxi) de la activităţile desfăşurate în vederea identificării autorilor acestor infracţiuni, au dispus filmarea acestuia, în secret, într-un spaţiu public, cu o cameră care a fost reglată special să ofere imagini cu acesta. Imaginile astfel obţinute au fost utilizate în activitatea de identificare a persoanelor suspecte de a fi participat la aceste infracţiuni, martorii participanţi indicându-l pe reclamant ca autor al infracţiunilor de tâlhărie.
În cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că utilizarea normală a camerelor de securitate, indiferent că acestea sunt amplasate pe stradă sau în alte locuri publice cum ar fi centrele comerciale, secţiile de poliţie, unde servesc unui scop legitim şi previzibil, nu încalcă prevederile art. 8 parag. 1 din Convenţie.
Însă, în speţă, poliţia a reglat camera de securitate în aşa fel încât să poată obţine o imagine clară a reclamantului şi a inclus aceste imagini într-un montaj al unui film pe care l-a prezentat martorilor în scopul de a constata dacă aceştia îl identifică pe reclamant ca autor al infracţiunilor de tâlhărie.
Faţă de această situaţie, Curtea a apreciat că există o ingerinţă în dreptul garantat de art. 8 întrucât nu exista nici un indiciu că reclamantul s-ar fi putut aştepta să fie filmat pentru utilizarea imaginilor în procedura de identificare, chiar dacă acesta ştia sau nu de existenţa camerei de securitate.
Aşadar, din cele arătate, rezultă că, dacă subzistă o astfel de ingerinţă prin prisma dreptului la imagine ca urmare a înregistrării de imagini în spaţiul public, cu atât mai mult, nu mai poate fi pusă la îndoială susţinerea noastră că înregistrarea de imagini prin tehnica specială a supravegherii prin mijloace video în spaţii private, aşa cum este prevăzută în NCPC, este o ingerinţă atât de evidentă, de necontestat în dreptul la imagine protejat de Convenţie ca şi component al vieţii private.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât durata mare pe care se poate emite mandatul de supraveghere tehnică pe o perioadă de cel mult 30 de zile (art. 140 alin. 1) care poate fi prelungită pe cel mult alte 30 de zile (art. 144 alin. 1), dar nu mai mult de 120 de zile (art. 144 alin. 3) reflectă caracterul sistematic şi permanent al înregistrării video efectuată fără ştiinţa persoanei în domiciliul acesteia, realizându-se astfel ingerinţa în dreptul protejat de Convenţie acceptată în jurisprudenţa europeană, aşa cum s-a arătat numai în modalitatea în care ea se face sistematic şi permanent.
Un alt drept însă, ce este profund afectat şi chiar desfiinţat, în opinia mea, este dreptul fundamental pentru persoana umană cu adânci reverberaţii în timp şi consacrat prin multe reglementări internaţionale în materia drepturilor omului, şi anume dreptul la inviolabilitatea domiciliului protejat în egală măsură de Constituţie (art. 27) şi de Convenţie (art. 8).
Practic, prin această reglementare supusă discuţiei ce vizează pătrunderea în domiciliul unei persoane fără ştiinţa acesteia pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice în vederea executării măsurii tehnice a supravegherii video, audio sau prin fotografiere se încalcă grav până la suprimare inviolabilitatea domiciliului.
Deosebirea esenţială între această procedură de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică în cazul supravegherii video prevăzută de art. 138–147 din NCPC şi percheziţia domiciliară reglementată de dispoziţiile art. 157–162 din acelaşi cod, ambele vizând pătrunderea în domiciliul persoanei, este aceea că, dacă în cazul percheziţiei domiciliare persoana vizată ştie de efectuarea perchiziţiei prin prezenţa sa sau a unui reprezentant al acesteia la domiciliul percheziţionat (art. 159 alin. 6), în cazul procedurii emiterii mandatului de supraveghere persoana vizată nu ştie de pătrunderea procurorului, organului de cercetare penală sau altor lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, ori alte organe specializate ale statului (art. 142 alin. 1) care se face pe ascuns, în domiciliul său, ceea ce este de nepermis în condiţiile unui stat de drept.
De altfel, chiar dacă ar fi acceptată o atare reglementare, aşa cum este prevăzută actualmente de legea procesuală penală, o problemă ce poate fi pusă este şi aceea a modului concret în care se realizează această pătrundere în spaţiul privat.
Cu privire la acest mod concret al pătrunderii pe ascuns în spaţiul privat al unei persoane se poate face trimitere la Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională sau la Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, singurele legi ce reglementează pătrunderea în domiciliul unei persoane suspecte de săvârşirea unor infracţiuni atât de grave ce constituie ameninţări la securitatea naţională sau infracţiuni de terorism. Astfel art. 20 din Legea nr. 535/2004 reglementează „accesul într-un loc”.
Pentru a fi realizabil „accesul într-un loc” au fost stabilite în doctrina de specialitate anumite reguli tactice .
Aceste reguli tactice, aşa cum sunt ele nuanţate, confirmă atât de mult – dacă mai era cazul – sfidarea unui drept atât de elementar pentru persoana umană şi intimitate, cum este dreptul la inviolabilitatea domiciliului.
De altfel, în cazul dat prin noţiunea de „spaţiu privat” utilizat de legiuitor nu înseamnă numai domiciliul efectiv al persoanei unde aceasta îşi desfăşoară viaţa privată, viaţa de familie, ci şi orice reşedinţă secundară, noţiunea de domiciliu având o interpretare extensivă în jurisprudenţa Curţii Europene fiind inclusă noţiunea largă de viaţă privată .
Pe de altă parte este considerat domiciliu şi locul unde o persoană fizică sau juridică îşi desfăşoară activitatea profesională sau comercială aşa numitul „sediu profesional” .
Deci în toate aceste „spaţii private” organul de urmărire penală poate să pătrundă fără ştiinţa proprietarului, a chiriaşului prin metodele ce consfinţesc regulile tactice de care s-a făcut vorbire pentru a-i „plasa” pe ascuns o cameră de supraveghere video, de pildă, dacă acea persoană este cel puţin suspectă de pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni dintre cele menţionate expres în textul art. 139 alin. (2) din NCP şi anume: infracţiunile contre securităţii naţionale prevăzute de codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălarea banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare.
Acesta este tabloul multiplelor infracţiuni expres prevăzute, care cuprinde şi pe cele pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare aşa cum s-a arătat – infracţiuni numeroase întrucât multe dintre cele prevăzute în noul cod penal sunt sancţionate cu o astfel de pedeapsă – infracţiuni pentru care este posibilă pătrunderea pe ascuns în domiciliul persoanei cercetate.
Această pătrundere pe ascuns în domiciliul persoanei vizate se poate realiza şi potrivit unei alte „reguli tactice” ce poate fi realizată, în opinia mea, printr-un procedeu ce poate fi considerat legal, cum ar fi acela de a „instala” mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice odată cu efectuarea percheziţiei, după ce, în prealabil, organele de urmărire penală au obţinut în condiţiile legii şi un mandat de percheziţie domiciliară.
Mai exact, nimic nu împiedică organul de urmărire penală ca în prealabil în procedura percheziţiei prevăzută de art. 157–164 din NCPC să obţină mandatul de percheziţie domiciliară, iar apoi, înainte de efectuarea percheziţiei să obţină după o altă procedură prevăzută de art. 138–146 din NCP un mandat de supraveghere tehnică.
Astfel „acoperit” de cele două mandate organul de urmărire penală poate pătrunde în domiciliu, urmare a mandatului de percheziţie şi poate instala fără a fi observat de persoana percheziţionată – se pot găsi destule modalităţi de a distrage atenţia acesteia – o cameră video pentru a realiza supravegherea tehnică a suspectului sau inculpatului, persoană percheziţionată în cauză.
În opinia mea însă, fără a avea mandat de supraveghere tehnică organul de urmărire penală nu poate instala, odată cu efectuarea percheziţiei în domiciliul persoanei percheziţionate vreun mijloc tehnic în vederea exercitării supravegherii, pentru că, de pildă o astfel de activitate pentru a fi considerată legală trebuie să fie consemnată obligatoriu în procesul verbal de percheziţie domiciliară în care sunt arătate toate activităţile desfăşurate cu ocazia efectuării percheziţiei (art. 161), ceea ce ar conduce la aflarea acestei operaţii de către cel perchiziţionat, situaţie care ar determina ca emiterea unui astfel de mandat de supraveghere să nu-şi atingă scopul urmărit de organele abilitate.
Indiferent însă, ce procedeu poate fi utilizat, legal sau aparent legal, consider că singura posibilitate reglementată şi de legea noastră naţională, dar acceptată şi de legislaţia internaţională de a pătrunde în spaţiul privat al unei persoane, fie el domiciliu, este numai percheziţia.
Dar percheziţia se face numai cu ştiinţa celui percheziţionat şi nicidecum nu poate fi acceptată prevederea legală de a pătrunde „pe ascuns” fără ştiinţa celui percheziţionat şi de a instala mijlocul tehnic necesar pentru exercitarea supravegherii video, audio sau prin fotografiere pentru infracţiunile menţionate la art. 139 alin. (2).
Excepţia poate fi făcută pentru infracţiunile contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, pentru acte de terorism sau pentru alte infracţiuni deosebit de grave pentru care legiuitorul să prevadă în mod expres „accesul la domiciliu” aşa cum este reglementat astăzi potrivit art. 20 din Legea nr. 534/2004 privind prevenirea şi reprimarea terorismului.
Totuşi, nici în aceste cazuri statele nu se bucură de o putere nelimitată de a supune persoanele aflate sub jurisdicţia lor unor măsuri de supraveghere secretă. Acestea nu pot adopta în numele luptei contra spionajului şi terorismului orice măsuri pe care le consideră necesare. Indiferent de sistemul de supraveghere acceptat trebuie să existe garanţii adecvate şi efective contra abuzurilor.
Cu atât mai mult, în opinia mea, statele nu pot ca în numele luptei contra altor infracţiuni mai puţin grave decât cele de spionaj sau terorism, cum sunt cele prevăzute de art. 139 alin. (2) din NCPC să aibă puteri nelimitate de a efectua ingerinţe în drepturile fundamentale ale persoanei, cum este dreptul la inviolabilitatea domiciliului prin pătrunderea pe ascuns pentru a instala mijloacele tehnice adecvate în vederea supravegherii persoanei urmărite sau cercetate.
În final, pot să concretizez cele susţinute în prezentul articol făcând referire la o condamnare de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Marii Britanii şi a Franţei privind cazul în care s-a pătruns în domiciliul persoanei pentru a instala nu o cameră de luat vederi ce a constituit subiectul articolului de faţă, ci un microfon.
Astfel în cauzele Khan contra Marii Britanii şi Allan contra Marii Britanii Curtea a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie ca urmare a înregistrării în lipsa unei baze legale a conversaţiei reclamantului în care acesta admitea implicarea sa în traficul de droguri, prin plasarea unor dispozitive de înregistrare audio în domiciliul interlocutorului său (Khan) respectiv a înregistrării discuţiilor purtate de reclamant cu un coleg de celulă informator al poliţiei, prin instalarea de dispozitive de înregistrare audio şi video în acest loc (Allan).
De asemenea, în cauzele Kruslin contra Franţei, Huvig contra Franţei şi Vetter contra Franţei s-a apreciat că sistemul de autorizare a interceptărilor şi înregistrărilor de convorbiri telefonice sau a înregistrărilor efectuate prin intermediul microfoanelor amplasate în locuinţa unei persoane, existent în Franţa la acel moment nu oferea reclamanţilor garanţii adecvate contra diverselor abuzuri neindicând cu claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a autorităţilor în acel domeniu.
O atare condamnare reflectă cu prisosinţă, în opinia mea, cele semnalate expres şi nuanţat în articolul de faţă vizând faptul că reglementarea procesuală comentată privind supravegherea video prin instalarea unui mijloc tehnic de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în domiciliul persoanei nu oferă celor suspecţi sau inculpaţi de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 139 alin. (2) garanţii adecvate contra unor eventuale abuzuri având în vedere marja de apreciere extrem de largă lăsată nu numai judecătorului, dar şi procurorului – şi procurorul poate autoriza pe o durată de maxim 48 de ore măsurile de supraveghere tehnică potrivit prevederilor art. 141 din NCPC – apreciere făcută prin prisma unor condiţii extrem de largi cu caracter general atât de interpretabile şi permisive ce nu pot fi acceptate, mai ales într-o reglementare atât de sensibilă pentru persoana umană, reglementare prin care se aduce atingere atât de profund unor drepturi sau libertăţi fundamentale pentru fiinţa umană, cum este dreptul la viaţa privată şi de familie, dreptul la inviolabilitatea domiciliului.
De altfel, faţă de cele arătate, printr-o atare reglementare se aduce „atingere existenţei sau libertăţii”, în speţă, a dreptului la viaţă intimă, familială privată aşa cum se prevede în Constituţia României (art. 26 şi 27) sau într-o altă formulare a dreptului la respectarea vieţii private sau familiale aşa cum rezultă din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce nu este acceptată nici de Constituţie (art. 53 alin. 2 teza finală) şi nici de Convenţie, aşa cum rezultă din jurisprudenţa sa.
De aceea, o atare reglementare în materie procesuală penală vizând pătrunderea în spaţii private pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice în cazul măsurilor de supraveghere, cum este măsura supravegherii video, audio sau prin fotografiere, se impune a fi înlăturată pentru ca România la Curtea Europeană a Drepturilor Omului să nu mai fie condamnată.
Dumitru Virgil DIACONU
judecător, Curtea de Apel Piteşti
Astfel, prin publicarea imaginilor cu persoana vizată urmare a supravegherii video nu numai în dosarul de urmărire penală prin planşele foto întocmite, dar chiar şi în mass-media, aşa cum s-a arătat mai sus, se aduce atingere dreptului la imagine a persoanei vizate, dar şi eventual al membrilor familiei sale cu care convieţuieşte sau a altor persoane care o pot vizita sau veni în contact, imagini care, în anumite împrejurări sau situaţii, pentru a fi relevante în cauză, nu pot fi disociate de persoana suspectă sau inculpată.
De precizat că s-a constatat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului încălcarea Convenţiei atunci când înregistrările de imagini au vizat nu spaţiul privat, ci spaţiul public, apreciindu-se că astfel de înregistrări, deşi sunt necesare pentru apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, ele trebuie să fie făcute în mod ocazional de scurtă durată şi nu permanent sau sistematic.
Astfel, simpla supraveghere în locurile publice a activităţii unei persoane ce se desfăşoară pe o durată scurtă de timp fără ca autorităţile să înregistreze imagini sau să facă fotografii nu constituie prin ea însăşi o ingerinţă în viaţa privată.
În schimb, strângerea sistematică de informaţii privind activitatea unei persoane şi înregistrarea acestora prin intermediul supravegherii prin mijloacele tehnice poate ridica discuţii cu privire la existenţa unei ingerinţe în viaţa privată.
O altă cauză sugestivă sub aspectul celor analizate este cauza Perry contra Marii Britanii.
În această cauză, organele de poliţie confruntate cu lipsa reclamantului (acuzat de săvârşirea mai multor infracţiuni de tâlhărie asupra şoferilor de taxi) de la activităţile desfăşurate în vederea identificării autorilor acestor infracţiuni, au dispus filmarea acestuia, în secret, într-un spaţiu public, cu o cameră care a fost reglată special să ofere imagini cu acesta. Imaginile astfel obţinute au fost utilizate în activitatea de identificare a persoanelor suspecte de a fi participat la aceste infracţiuni, martorii participanţi indicându-l pe reclamant ca autor al infracţiunilor de tâlhărie.
În cauză, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că utilizarea normală a camerelor de securitate, indiferent că acestea sunt amplasate pe stradă sau în alte locuri publice cum ar fi centrele comerciale, secţiile de poliţie, unde servesc unui scop legitim şi previzibil, nu încalcă prevederile art. 8 parag. 1 din Convenţie.
Însă, în speţă, poliţia a reglat camera de securitate în aşa fel încât să poată obţine o imagine clară a reclamantului şi a inclus aceste imagini într-un montaj al unui film pe care l-a prezentat martorilor în scopul de a constata dacă aceştia îl identifică pe reclamant ca autor al infracţiunilor de tâlhărie.
Faţă de această situaţie, Curtea a apreciat că există o ingerinţă în dreptul garantat de art. 8 întrucât nu exista nici un indiciu că reclamantul s-ar fi putut aştepta să fie filmat pentru utilizarea imaginilor în procedura de identificare, chiar dacă acesta ştia sau nu de existenţa camerei de securitate.
Aşadar, din cele arătate, rezultă că, dacă subzistă o astfel de ingerinţă prin prisma dreptului la imagine ca urmare a înregistrării de imagini în spaţiul public, cu atât mai mult, nu mai poate fi pusă la îndoială susţinerea noastră că înregistrarea de imagini prin tehnica specială a supravegherii prin mijloace video în spaţii private, aşa cum este prevăzută în NCPC, este o ingerinţă atât de evidentă, de necontestat în dreptul la imagine protejat de Convenţie ca şi component al vieţii private.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât durata mare pe care se poate emite mandatul de supraveghere tehnică pe o perioadă de cel mult 30 de zile (art. 140 alin. 1) care poate fi prelungită pe cel mult alte 30 de zile (art. 144 alin. 1), dar nu mai mult de 120 de zile (art. 144 alin. 3) reflectă caracterul sistematic şi permanent al înregistrării video efectuată fără ştiinţa persoanei în domiciliul acesteia, realizându-se astfel ingerinţa în dreptul protejat de Convenţie acceptată în jurisprudenţa europeană, aşa cum s-a arătat numai în modalitatea în care ea se face sistematic şi permanent.
Un alt drept însă, ce este profund afectat şi chiar desfiinţat, în opinia mea, este dreptul fundamental pentru persoana umană cu adânci reverberaţii în timp şi consacrat prin multe reglementări internaţionale în materia drepturilor omului, şi anume dreptul la inviolabilitatea domiciliului protejat în egală măsură de Constituţie (art. 27) şi de Convenţie (art. 8).
Practic, prin această reglementare supusă discuţiei ce vizează pătrunderea în domiciliul unei persoane fără ştiinţa acesteia pentru a activa sau dezactiva mijloacele tehnice în vederea executării măsurii tehnice a supravegherii video, audio sau prin fotografiere se încalcă grav până la suprimare inviolabilitatea domiciliului.
Deosebirea esenţială între această procedură de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică în cazul supravegherii video prevăzută de art. 138–147 din NCPC şi percheziţia domiciliară reglementată de dispoziţiile art. 157–162 din acelaşi cod, ambele vizând pătrunderea în domiciliul persoanei, este aceea că, dacă în cazul percheziţiei domiciliare persoana vizată ştie de efectuarea perchiziţiei prin prezenţa sa sau a unui reprezentant al acesteia la domiciliul percheziţionat (art. 159 alin. 6), în cazul procedurii emiterii mandatului de supraveghere persoana vizată nu ştie de pătrunderea procurorului, organului de cercetare penală sau altor lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, ori alte organe specializate ale statului (art. 142 alin. 1) care se face pe ascuns, în domiciliul său, ceea ce este de nepermis în condiţiile unui stat de drept.
De altfel, chiar dacă ar fi acceptată o atare reglementare, aşa cum este prevăzută actualmente de legea procesuală penală, o problemă ce poate fi pusă este şi aceea a modului concret în care se realizează această pătrundere în spaţiul privat.
Cu privire la acest mod concret al pătrunderii pe ascuns în spaţiul privat al unei persoane se poate face trimitere la Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională sau la Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, singurele legi ce reglementează pătrunderea în domiciliul unei persoane suspecte de săvârşirea unor infracţiuni atât de grave ce constituie ameninţări la securitatea naţională sau infracţiuni de terorism. Astfel art. 20 din Legea nr. 535/2004 reglementează „accesul într-un loc”.
Pentru a fi realizabil „accesul într-un loc” au fost stabilite în doctrina de specialitate anumite reguli tactice .
Aceste reguli tactice, aşa cum sunt ele nuanţate, confirmă atât de mult – dacă mai era cazul – sfidarea unui drept atât de elementar pentru persoana umană şi intimitate, cum este dreptul la inviolabilitatea domiciliului.
De altfel, în cazul dat prin noţiunea de „spaţiu privat” utilizat de legiuitor nu înseamnă numai domiciliul efectiv al persoanei unde aceasta îşi desfăşoară viaţa privată, viaţa de familie, ci şi orice reşedinţă secundară, noţiunea de domiciliu având o interpretare extensivă în jurisprudenţa Curţii Europene fiind inclusă noţiunea largă de viaţă privată .
Pe de altă parte este considerat domiciliu şi locul unde o persoană fizică sau juridică îşi desfăşoară activitatea profesională sau comercială aşa numitul „sediu profesional” .
Deci în toate aceste „spaţii private” organul de urmărire penală poate să pătrundă fără ştiinţa proprietarului, a chiriaşului prin metodele ce consfinţesc regulile tactice de care s-a făcut vorbire pentru a-i „plasa” pe ascuns o cameră de supraveghere video, de pildă, dacă acea persoană este cel puţin suspectă de pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni dintre cele menţionate expres în textul art. 139 alin. (2) din NCP şi anume: infracţiunile contre securităţii naţionale prevăzute de codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de droguri, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălarea banilor, falsificare de monede ori alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare.
Acesta este tabloul multiplelor infracţiuni expres prevăzute, care cuprinde şi pe cele pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare aşa cum s-a arătat – infracţiuni numeroase întrucât multe dintre cele prevăzute în noul cod penal sunt sancţionate cu o astfel de pedeapsă – infracţiuni pentru care este posibilă pătrunderea pe ascuns în domiciliul persoanei cercetate.
Această pătrundere pe ascuns în domiciliul persoanei vizate se poate realiza şi potrivit unei alte „reguli tactice” ce poate fi realizată, în opinia mea, printr-un procedeu ce poate fi considerat legal, cum ar fi acela de a „instala” mijloacele tehnice ce urmează a fi folosite pentru executarea măsurii supravegherii tehnice odată cu efectuarea percheziţiei, după ce, în prealabil, organele de urmărire penală au obţinut în condiţiile legii şi un mandat de percheziţie domiciliară.
Mai exact, nimic nu împiedică organul de urmărire penală ca în prealabil în procedura percheziţiei prevăzută de art. 157–164 din NCPC să obţină mandatul de percheziţie domiciliară, iar apoi, înainte de efectuarea percheziţiei să obţină după o altă procedură prevăzută de art. 138–146 din NCP un mandat de supraveghere tehnică.
Astfel „acoperit” de cele două mandate organul de urmărire penală poate pătrunde în domiciliu, urmare a mandatului de percheziţie şi poate instala fără a fi observat de persoana percheziţionată – se pot găsi destule modalităţi de a distrage atenţia acesteia – o cameră video pentru a realiza supravegherea tehnică a suspectului sau inculpatului, persoană percheziţionată în cauză.
În opinia mea însă, fără a avea mandat de supraveghere tehnică organul de urmărire penală nu poate instala, odată cu efectuarea percheziţiei în domiciliul persoanei percheziţionate vreun mijloc tehnic în vederea exercitării supravegherii, pentru că, de pildă o astfel de activitate pentru a fi considerată legală trebuie să fie consemnată obligatoriu în procesul verbal de percheziţie domiciliară în care sunt arătate toate activităţile desfăşurate cu ocazia efectuării percheziţiei (art. 161), ceea ce ar conduce la aflarea acestei operaţii de către cel perchiziţionat, situaţie care ar determina ca emiterea unui astfel de mandat de supraveghere să nu-şi atingă scopul urmărit de organele abilitate.
Indiferent însă, ce procedeu poate fi utilizat, legal sau aparent legal, consider că singura posibilitate reglementată şi de legea noastră naţională, dar acceptată şi de legislaţia internaţională de a pătrunde în spaţiul privat al unei persoane, fie el domiciliu, este numai percheziţia.
Dar percheziţia se face numai cu ştiinţa celui percheziţionat şi nicidecum nu poate fi acceptată prevederea legală de a pătrunde „pe ascuns” fără ştiinţa celui percheziţionat şi de a instala mijlocul tehnic necesar pentru exercitarea supravegherii video, audio sau prin fotografiere pentru infracţiunile menţionate la art. 139 alin. (2).
Excepţia poate fi făcută pentru infracţiunile contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, pentru acte de terorism sau pentru alte infracţiuni deosebit de grave pentru care legiuitorul să prevadă în mod expres „accesul la domiciliu” aşa cum este reglementat astăzi potrivit art. 20 din Legea nr. 534/2004 privind prevenirea şi reprimarea terorismului.
Totuşi, nici în aceste cazuri statele nu se bucură de o putere nelimitată de a supune persoanele aflate sub jurisdicţia lor unor măsuri de supraveghere secretă. Acestea nu pot adopta în numele luptei contra spionajului şi terorismului orice măsuri pe care le consideră necesare. Indiferent de sistemul de supraveghere acceptat trebuie să existe garanţii adecvate şi efective contra abuzurilor.
Cu atât mai mult, în opinia mea, statele nu pot ca în numele luptei contra altor infracţiuni mai puţin grave decât cele de spionaj sau terorism, cum sunt cele prevăzute de art. 139 alin. (2) din NCPC să aibă puteri nelimitate de a efectua ingerinţe în drepturile fundamentale ale persoanei, cum este dreptul la inviolabilitatea domiciliului prin pătrunderea pe ascuns pentru a instala mijloacele tehnice adecvate în vederea supravegherii persoanei urmărite sau cercetate.
În final, pot să concretizez cele susţinute în prezentul articol făcând referire la o condamnare de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Marii Britanii şi a Franţei privind cazul în care s-a pătruns în domiciliul persoanei pentru a instala nu o cameră de luat vederi ce a constituit subiectul articolului de faţă, ci un microfon.
Astfel în cauzele Khan contra Marii Britanii şi Allan contra Marii Britanii Curtea a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie ca urmare a înregistrării în lipsa unei baze legale a conversaţiei reclamantului în care acesta admitea implicarea sa în traficul de droguri, prin plasarea unor dispozitive de înregistrare audio în domiciliul interlocutorului său (Khan) respectiv a înregistrării discuţiilor purtate de reclamant cu un coleg de celulă informator al poliţiei, prin instalarea de dispozitive de înregistrare audio şi video în acest loc (Allan).
De asemenea, în cauzele Kruslin contra Franţei, Huvig contra Franţei şi Vetter contra Franţei s-a apreciat că sistemul de autorizare a interceptărilor şi înregistrărilor de convorbiri telefonice sau a înregistrărilor efectuate prin intermediul microfoanelor amplasate în locuinţa unei persoane, existent în Franţa la acel moment nu oferea reclamanţilor garanţii adecvate contra diverselor abuzuri neindicând cu claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a autorităţilor în acel domeniu.
O atare condamnare reflectă cu prisosinţă, în opinia mea, cele semnalate expres şi nuanţat în articolul de faţă vizând faptul că reglementarea procesuală comentată privind supravegherea video prin instalarea unui mijloc tehnic de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în domiciliul persoanei nu oferă celor suspecţi sau inculpaţi de săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 139 alin. (2) garanţii adecvate contra unor eventuale abuzuri având în vedere marja de apreciere extrem de largă lăsată nu numai judecătorului, dar şi procurorului – şi procurorul poate autoriza pe o durată de maxim 48 de ore măsurile de supraveghere tehnică potrivit prevederilor art. 141 din NCPC – apreciere făcută prin prisma unor condiţii extrem de largi cu caracter general atât de interpretabile şi permisive ce nu pot fi acceptate, mai ales într-o reglementare atât de sensibilă pentru persoana umană, reglementare prin care se aduce atingere atât de profund unor drepturi sau libertăţi fundamentale pentru fiinţa umană, cum este dreptul la viaţa privată şi de familie, dreptul la inviolabilitatea domiciliului.
De altfel, faţă de cele arătate, printr-o atare reglementare se aduce „atingere existenţei sau libertăţii”, în speţă, a dreptului la viaţă intimă, familială privată aşa cum se prevede în Constituţia României (art. 26 şi 27) sau într-o altă formulare a dreptului la respectarea vieţii private sau familiale aşa cum rezultă din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce nu este acceptată nici de Constituţie (art. 53 alin. 2 teza finală) şi nici de Convenţie, aşa cum rezultă din jurisprudenţa sa.
De aceea, o atare reglementare în materie procesuală penală vizând pătrunderea în spaţii private pentru a activa sau a dezactiva mijloacele tehnice în cazul măsurilor de supraveghere, cum este măsura supravegherii video, audio sau prin fotografiere, se impune a fi înlăturată pentru ca România la Curtea Europeană a Drepturilor Omului să nu mai fie condamnată.
Dumitru Virgil DIACONU
judecător, Curtea de Apel Piteşti
Comentarii