Măsura ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar.

Hotărâri CEDO:


Măsura ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar. Competenţa instanţelor interne şi analiza jurisprudenţei CEDO


JurisClasor CEDO - Februarie 2012, 29
1. Aspecte introductive
Impactul social al măsurii ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar, precum şi practica neunitară a instanţelor judecătoreşti ne-au determinat să realizăm acest studiu cu privire la modul de aplicare a prevederilor art. 64 din O.U.G. nr. 195/2002[1] privind circulaţia pe drumurile publice, în sensul că au existat situaţii în care cererile de chemare în judecată au fost respinse ca inadmisibile de instanţele judecătoreşti cu privire la capătul de cerere având ca obiect acţiunea în pretenţii civile pentru restituirea sumei achitate de proprietarul vehiculului cu titlu de contravaloare a serviciilor unui operator privat de ridicare, transport şi depozitare a vehiculului, situaţie ce ar putea conduce la încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul dreptului de acces la un tribunal.
Vom analiza în paragrafele următoare natura măsurii contravenţionale, jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu scopul de a determina garanţiile necesare pentru ca măsura să fie legal aplicată şi supusă controlului unei instanţe, astfel încât drepturile şi libertăţile fundamentale protejate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să nu fie încălcate.

2. Condiţii preexistente
Pentru o mai bună percepţie a întregului fenomen, se impune să structurăm această prezentare pe mai multe paliere, iar inventarierea elementelor necontroversate ar constitui cea mai bună bază.
Măsura ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar este prevăzută de  O.U.G. nr. 195/2002, ce conţine dispoziţii cu caracter general în această materie.
Potrivit art. 64 din O.U.G. nr. 195/2002, poliţia rutieră poate dispune ridicarea vehiculelor staţionate neregulamentar pe partea carosabilă. Ridicarea şi depozitarea vehiculelor în locuri special amenajate se realizează de către administraţiile publice locale sau de către administratorul drumului public, după caz. Contravaloarea cheltuielilor pentru ridicarea, transportul şi depozitarea vehiculului staţionat neregulamentar se suportă de către deţinătorul acestuia. Ridicarea vehiculelor dispusă de poliţia rutieră în condiţiile prevăzute la alin. 1 se realizează potrivit procedurii stabilite prin regulament.
H.G. nr. 1391/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002[2] nu cuprinde dispoziţii cu privire la modul în care se execută măsura ridicării vehiculelor, însă în art. 180 prevede că în cazul în care constată încălcări ale normelor rutiere, agentul constatator încheie un proces-verbal de constatare a contravenţiei, potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 1A, care va cuprinde în mod obligatoriu, printre altele, numărul punctelor-amendă aplicate şi valoarea acestora, sancţiunea contravenţională complementară aplicată şi/sau măsura tehnico-administrativă dispusă.
Există mai multe acte cu caracter normativ emise de autorităţile publice locale prin care s-a reglementat în detaliu procedura ridicării vehiculelor staţionate neregulamentar, instituind astfel o competenţă în favoarea unui serviciu public subordonat care aparţine în egală măsură şi poliţiei rutiere, dar şi poliţiei locale. Spre exemplu: Hotărârea Consiliului Local al Sectorului 1  Bucureşti nr. 416 din 2008; Hotărârea Consiliului Local al Sectorului 2  Bucureşti nr. 107 din 2007, Hotărârea Consiliului Local al Sectorului 3 Bucureşti nr. 120 din 2006, Hotărârea Consiliului Local al Sectorului 6 Bucureşti nr. 4 din 2010 (anterior nr. 14 din 2009).
O altă realitate este că, în prezent, urmare a modificării intervenite prin Legea nr. 202/2010, în cazul plângerilor contravenţionale ce au ca obiect procese-verbale întocmite în temeiul O.U.G. nr. 195/2002 şi a Legii nr. 61/1991, sentinţele pronunţate de judecătorie, în cauzele cu care a fost sesizată ulterior datei de 25.11.2010, sunt definitive şi irevocabile[3], ceea ce contribuie la imposibilitatea unificării practicii judiciare prin mecanismul controlului judiciar.
Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte acţiunea în pretenţii (indiferent de fundamentul juridic), care în mod obişnuit sunt sub 1.000 de lei, iar conform art. 1 pct. 1C.pr.civ., introdus prin Legea nr. 202/2010, judecătoria judecă în primă şi ultimă instanţă, procesele şi cererile privind creanţe având ca obiect plata unei sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv.



'via Blog this'

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Legea nr. 214/2013 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2013 privind modificarea Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe