Omul înţelept însă consideră că este al său tot ceea ce posedă în comun cu omenirea întreagă.

Seneca Lucius Annaeus

Pentru oamenii înţelepti, liniştea publică este o condiţie esenţială a scopului lor de a trăi cu vrednicie; de acea, îl vor respecta ca pe un părinte pe cel ce le oferă acest bine, cu mult mai mult – desigur – decît o fac oamenii neliniştiţi şi aflaţi mereu la jumătatea drumului, care le datorează mult conducătorilor, dar tot lor le şi pun în seamă multe vini: nici măcar cea mai generoasă bunăvoinţă nu le poate sătura poftele, care cresc pe măsură ce sînt împlinite.
Dacă cineva se gîndeşte la binefacerile pe care se cuvine să le primească, deja le-a uitat pe cele primite: răul cel mai mare al lăcomiei este nerecunoştinţa.
În plus, cel care se ocupă de treburile publice nu e interesat de numărul celor pe care îi întrece, ci de indivizii care îl întrec pe el: îi face plăcere să aibă în spatele său mulţi oameni, dar cu mult mai mult suferă dacă vede pe cineva înaintea sa.
Orice soi de ambiţie are această vină gravă: nu priveşte îndărăt. Nesăţioasă nu e numai ambiţia, ci orice formă de lăcomie, pentru că o ia de la capăt acolo unde ar trebui să se sfîrşească.
În schimb, omul sincer şi cinstit, îi îndrăgeşte pe cei care îi permit să aibă linişte: el singur este în stare să îşi arate recunoştinţa şi se declară îndatorat unora care nu ştiu nimic de asta.
Sînt mulţi la număr cetăţenii care au mai multe de făcut în vreme de pace decît în vreme de război: ori crezi poate că au aceasi datorie de recunoştinţă faţă de pace cei care şi-o petrec în beţii ori dezmăţ ori în alte vicii ce ar merita să fie întrerupte tocmai printr-un război? Numai dacă nu cumva îl socoteşti pe omul înţelept atît de lipsit de simţ de dreptate încît să nu se simtă îndatorat el însuşi pentru bunurile pe care le împarte cu alţii. Eu datorez foarte mult soarelui şi lunii, chiar dacă nu răsar anume pentru mine; mă simt îndatorat eu însumi pentru felul în care anotimpurile îşi urmează unul altuia şi mă simt îndatorat zeului care le rînduieşte, chiar dacă nu au fost fixate aşa pentru a mă cinsti pe mine.
Oamenii, în lăcomia lor prostească, fac deosebirea între posesie şi proprietate şi nu socotesc că le aparţin bunurile publice; omul înţelept însă consideră că este al său tot ceea ce posedă în comun cu omenirea întreagă.
Aceste bunuri nu ar fi ale tuturor dacă nu ar aparţine cîte o parte fiecărui ins: ceea ce este comun ne face, chiar într-o foarte mică măsură, părtaşi.
Adaugă la acestea faptul că bunurile de seamă nu sînt împărţite în aşa fel încît fiecăruia în parte să îi revină o părticică: ajung la toţi ca un întreg. Într-o distribuire de bani fiecare ia atîta cît s-a fixat pentru un om; un banchet şi o distribuire publică de carne şi orice alt fel tangibil de bine se desfac în părţi componente: bunurile indivizibile însă, pacea şi libertatea, le aparţin tuturor şi fiecăruia în parte, în întregul lor.
Omul Înţelept se gîndeşte cui îi datorează faptul că se poate folosi de rodul acestor bunuri, cui îi datorează faptul că situaţia în care se află statul nu impune chemarea la arme ori posturi de veghe ori apărarea zidurilor cetăţii şi plata de biruri de război: el îi este recunoscător celui ce îl guvernează. Filozofia ne învaţă, mai presus de toate, cum să ne simţim îndatoraţi pentru binefacerile primite şi să le răsplătim pe măsură; uneori chiar mărturisirea faptului că eşti îndatorat reprezintă o răsplată. Ramîi cu bine.

Seneca